Synopsis: Anii ‘50. Elvis conduce lumea. John Lennon are doar 16 ani si isi cauta un scop in viata.

Asta nu este un film despre The Beatles. Merita mentionat de la inceput. De fapt exista o singura ocazie in film sa se pronunte cuvantul Beatles, dar nici macar asta nu se intampla. Nu este nici macar un film despre de ce era Lennon asa de… ZEU. Nu, este un film despre un baiat cu multe probleme emotionale si cele doua femei importante din viata sa. Mama care l-a abandonat si matusa care l-a crescut. Motivul pentru aceasta situatie familiala cu tenta de soap opera nu este dezvaluit decat candva prin ultima jumatate de ora a filmului.

Pana atunci te distrezi cu John Lennon around Liverpool, de la momentul cand isi cunoaste mama si isi cumpara prima chitara, pana cand se pregateste sa plece spre Hamburg cu noua sa botezata trupa, formata din prietenii lui din orasul natal. Cu exceptia momentelor cand John priveste admirativ la cum isi unduieste Elvis soldurile, nu se face vreo referinta ascunsa la marele viitor al trupei sale si al sau. In film se intalneste cu Paul McCartney si cu George Harrison, dar ei sunt doar personaje secundare care nu au nici macar jumatate din screentime-ul dedicat mamei si matusii. Formatia pe care o incepe John este mai mult o diversiune de la adevarata poveste. Care implica mommy issues si bocitul aferent.

Nowhere boy este o drama familiala de epoca. Se intampla ca epoca respectiva sa fie una cu muzica beton. Si intr-adevar mi-a placut coloana sonora foarte mult. Dar la cat de afectat este baiatul Lennon, te-ai astepta ca in trecutul familiei sale sa se ascunda vreun secret intunecat. Si intr-adevar, maica-sa este cam sarita de pe fix, si ori sunt eu prea sensibila de la o vreme, ori se da la fi-su. Si nu ma refer la gesturi subtile. La un moment dat se aseaza peste el pe canapea si mai are doar putin pana la dry humping!

Ewwww. Grose!

Dar ce ma mai mira ca doar regizoarea de 41 de ani e casatorita cu Aaron Johnson, cel de 19 ani. Life imitates art imitating life. Ca tot am adus vorba de Aaron Johnson, ce pot sa zic acum, he’s pretty! Un pic cam prea pretty pentru rolul asta deoarece de fiecare data cand are o criza de nervi ma gandeam: “Nu te incrunta! O sa faci riduri!”. Serios vorbind, la doar 19 ani nu este usor sa interpretezi o legenda a rock-ului. Deci Johnson per total cred ca a facut o treaba buna, mai ales ca trebuie sa se schimbe subtil pe parcursul filmului. La inceput e doar un baietel inocent, dar dupa vreo doua ore de fumat, bautura si legaturi incestuoase, e gata sa faca furori in lumea adolescentelor nu? Pe de alta parte pustiulica Paul McCartney a fost mult mai relaxat in rolul sau si mi-a placut de el. Avea o dinamica interesanta cu John Lennon. Kristin Scott Thomas este matusa rece care-l creste pe Lennon si interpretarea sa a fost cea mai buna din film.

In concluzie, daca esti fan Beatles, cred ca o sa te uiti la filmul asta indiferent ce concluzie as arunca eu la sfarsit. Daca nu esti fan dar vrei sa-l cunosti mai bine pe John Lennon, tough shit! Filmul asta nu este cea mai buna cale. Lennon nu este altceva decat un tanar f****t la creieri de figurile materne din viata sa. Si totusi. Ma pot gandi la lucruri mai plictisitoare de facut in doua ore, decat sa ma uit la ochisorii albastri ai lui Aaron Johnson. Si coloana sonora e totusi superba.

Synopsis: It’s about internet, and porn. Ce mai vrei sa stii!?

Synopsis: Este 1975 si un manager slinos aduna intr-o furgoneta 5 fete adolescente care vor sa cante rock. E mare treaba pentru ca in momentul acela nu exista nici o formatie all girl care sa cante muzica “barbatilor”.  Formatia poarta numele de Runaways, cu Cherie Curie pe post de solista si Joan Jett chitarista principala. Sub indrumarea managerului machiavelic, fetele de 15-16-17 au parte de o maturizare cu gust de metadona.

Uite ce se intampla cand generatia myspace incearca sa-si faca propriul Velvet Goldmine. Si sincera sa fiu, Runaways poarta intr-el germenii unui nou Velvet Goldmine, dar nu reuseste sa contureze un adevarat tablou al perioadei ilustrate (anii ‘70). Muzica este foarte tare, spiritul rebel este bine mersi, dar din pacate Runaways face gresala de a se axa prea mult pe povestea lui Cherie Curie (interpretata de Dakota Fanning).

In detrimentul lui Joan Jett (Kristen Stewart). Cat de multe am eu de reprosat lui Kristen Stewart trebuie sa recunosc. She rocked this part! Scuzati exprimarea. Cine stia ca privirea aia a ei specifica, de zici ca tocmai i-a calcat cineva catelul si s-a drogat sa faca fata durerii, este de fapt privirea unei zeite rock. Imi pare rau sincer ca Kristen nu a fost si mai mult in filmul asta care pierde foarte mult timp cu privirea confuza si tulbure a lui Dakota Fanning.

Nu zic ca Dakota nu a interpretat bine rolul lui Cherie Curie. Cu siguranta Dakota a crescut, chiar daca in continuare she has no boobs. Problema este ca personajul ei nu este simpatic, nu are o evolutie care sa-ti ofere o concluzie satisfacatoare. De cand devine solista formatiei si pana cand se retrage are cam aceeasi atitudine blazata. Accepta tot ce i se ofera, indiferent daca este vorba de propuneri sexuale, droguri, oferte de a-si da hainele jos de pe ea, vansuri din partea lui Joan. Fata asta il ia pe Da in brate, dar nu vezi cum i se rotesc rotitele in cap. Joan Jett suporta toata harababura pentru ca ea crede cu adevarat in muzica. Cherie se lasa manipulata pentru ca pur si simplu nu are nimic mai bun de facut.

Dakota Fanning vs the real cherie Curie

Pana cand nu mai vrea. Si cand nu mai vrea se poarta ca o copila razgaiata si cam iese din peisaj fara surle si trambite. Cum ar zice americanul, foarte anticlimatic. Acestea fiind spuse, trebuie din nou sa aplaud muzica pentru ca la o saptamana dupa vizionare tot mai fredonez Cherry Bomb. Michael Shannon interpreteaza managerul si este atat de exagerat in interpretarea sa ca risca sa devina o caricatura.

Dar este de departe cel mai distractiv personaj al filmului. Imagineaza-ti-l pe omul asta este o combinatie intre life coach, traficant de droguri si peste. Le invata despre viata, le face
cunostinta cu stilul de viata anarhic si le scoate la produs bineinteles.

Categoric imi doresc sa fi vazut mai multe cameos din partea vedetelor/formatiilor vremii, asta ca sa completam tabloul anilor ‘70. Si de asemenea sa cunoastem mai mult despre trecutul lui Joan, daca tot am ajuns sa cunoastem familia lui Cherie in mod intim. Naiba, mi-ar fi placut sa aud mai mult de doua vorbe din gurita celorlalte membre ale formatiei. Cu exceptia momentului in care le aduna nea managerul si cand incep sa o atace pe Cherie, sunt cam tacute si neinteresante asa. Overall cel mai impresionata sunt de Kristen Stewart, dar this is no Velvet Goldmine.

Synopsis: Steven Russel e un suflet romantic. Vrea sa faca tot ce ii sta in puteri pentru a se asigura ca iubirea vietii lui va avea o viata privilegiata ca sa nu ii lipseasca nimic. Si ca sa indeplineasca acest obiectiv, nu se sfieste sa apeleze la frauda fiscala. It just so happens ca iubirea vietii sale este tot un tip, pe care il cheama Phillip Morris, si pe care l-a intalnit la inchisoare.

I love you Phillip Morris este un fel de combinatie intre Catch me if you can si Punch Drunk Love dar cu homosexuali.

Da, este un film gay si nu, nu are mai nimic in comun cu Brokeback Mountain. Pentru ca acel film era o tragedie romantica, in care nimeni nu avea coaiele sa recunoasca ca este indragostit. Si tocmai de aceea Brokeback Mountain nu m-a convins vreodata ca este vreo mare poveste de iubire. I love you Phillip Morris se afla in cealalta extrema. Baietii astia sunt prea indragostiti.

Sunt homosexuali dar fara povara rusinii sau a regretului atarnand asupra lor. Steven si Phillip sunt asa de indragostiti ca nici nu mai vad bine. Si din fericire pentru heterosexualii si homosexualii din lumea intreaga sunt interpretati de Jim Carrey, respectiv Ewan McGregor. Oamenii astia sunt atat de lipsiti de inhibatii si rusine cand se afla in fata camerelor de filmat incat chiar crezi in ceea ce vor ei sa interpreteze acolo. Cand se uita Steven la Phillip cu patima in ochi, este 100% credibil. Poate putin cam over the top, dar macar nu sunt efeminati si nu sunt interpretati ca stereotipuri.

Jim Carrey a zis intr-un interviu ca in ochii sai asta nu este un rol de homosexual. Este un rol de om indragostit. Si are mare dreptate. Steven Russel este un tip uns cu toate alifiile care cunoaste sistemul pe dinafara. Indiferent daca este sistemul penitenciar sau al lumii financiare de pe Wall Street. Si prin istetimea sa reuseste sa fraiereasca foarte multa lume. Dar o face in numele iubirii si prin urmare nu este un tip rau. Cine nu vrea sa aiba grija de iubitul/iubita sa? Iar din modul in care McGregor il interpreteaza pe Phillip, poti sa intelegi de ce Steven ar vrea sa-l protejeze. Phillip este un suflet inocent cu ochi mari si albastri, un poponar mititel cu prea mare incredere in oameni. Dar pana si el in cele din urma se satura de bullshiturile iubitului sau.

Seriously folks, we’ve all been there. Desi mi-a placut mult, recunosc ca nu este un film perfect. Sunt destule scene de sex si cred ca nu am mai vazut demult un film in care blow job-ul joaca un rol atat de important. Acestea fiind spuse, scenele in sine nu sunt grafice (fara nuditate frontala), desi te fac sa te foiesti nitel in scaun. Unde cred ca eu ca I love you Phillip Morris pierde puncte este la capitolul umor. Sunt cateva situatii… amuzante, dar doar pentru ca e un film cu Jim Carrey nu va asteptati la un fel de Ace Ventura cu surprise buttsex din cand in cand. Filmul asta este o dramedie romantica si ca sa profiti la maxim de pe seama romantismului cam trebuie sa crezi in dragoste la prima vedere.

Pentru ca din prima conversatie pe care Steven o are cu Phillip deja ii povesteste despre destin si iubire vesnica. Si un om mai cinic ca mine ar fi tentat sa-si dea ochii peste cap. Dar Phillip are asa o privire de femeie care aude toate cuvintele potrivite de la tipul potrivit la momentul potrivit incat o sa trec cu vederea bruschetea sentimentelor gingase.

Mai e si problema ca unele chestii pe care Steven le pune in miscare sunt prea incredibile pentru a fi crezute. Si totusi filmul se bazeaza pe o poveste adevarata.

Marco: Did you really fuck your uncle?
Alanna: Yes, but I told you, I thought it was my cousin!

Cum sa nu iubesti un film in care apare citatul asta? Superb.

After sex nu are o poveste propriu-zisa ci mai degraba este o colectie de 9 povesti de dragoste am putea spune care nu au nici o legatura una cu alta. Pentru ca este vorba de 9 cupluri diferite. Singurul lucru pe care il au toate aceste cupluri in comun este ca tocmai au facut sex. Cuplu este mult spus deoarece in unele poveste este vorba despre doi indivizi care tocmai s-au intalnit si au facut dansul pe orizontala, in alta e vorba despre un cuplu sextagenar, in alta despre niste adolescenti care o fac prima data si asa mai departe.

Am zis indivizi pentru ca in cel putin trei dintre aceste 9 povesti este vorba despre relatii homosexuale. Tocmai asta este punctul forte la After Sex, faptul ca prezinta o mare diversitate in randul personajelor si a situatiilor. Heterosexuali, homosexuali, batrani, tineri, toti isi primesc portia lor de after sex drama. In acelasi timp filmul reuseste sa vorbeasca despre sex fara a vorbi despre sex. Pentru ca elementul sexual este scos total din poveste, dat fiind ca toata actiunea are loc dupa schimbul de fluide propriu-zis. Ce ramane dupa sex? Un organ sensibil expus si gata de disecat. Iar aici ma refer la inima. After sex analizeaza componenta emotionala a sexului, cu toate sentimentele anexe. Speranta, pasiunea, furia, regretul, si mai ales jena. Intr-una din povesti un cuplu de homosexuali isi disputa fiecare rolul pe care ar trebui sa-l aiba in relatie. The butch vs the bitch, ca sa ajunga in cele din urma sa se certe cine a fost primul cuplu de homosexuali din popculture: C3po si R2D2 sau Gilligan si Skipper.

As vrea sa spun ca intotdeauna conversatiile post coitus dintre personaje sunt la fel de naturale si interesante, dar adevarul este ca nu toate povestile sunt de aceeasi calitate. O parte din dialoguri sunt fortate, in sensul ca-ti dai seama ca scenaristul si-a descatusat tot talentul pe pagina aia, fara sa-l preocupe ca nobody actually talks like that. Uneori zici ca sunt personaje scapate din Gilmore Girls sau vreo alta porcarie ultrawitty.

Dar cu toate ca nu mi-au placut toate scenetele la fel de mult, imi place ordinea care a fost aleasa pentru ele. Regizorul a facut alegerea potrivita sa inceapa filmul cu o poveste clasica de dragoste intre doi frumosi care in cele din urma isi jura iubire vesnica (boy meets girl, sau ceva de genul). Asta ca sa nu socheze pe nimeni din start probabil. Desi este cea mai putin originala, mie mi s-a parut cea mai sweet. Iar antologia are parte de un final apoteotic si destul de fucked-up. Nu o sa spun decat ca citatul de mai sus face parte din ultima poveste.

Imi plac filmele care exploreaza complexitatea relatiilor romantice de mileniu III si recomand filmul tuturor fetelor care se cred ceva mai deschise la minte. Sunt cateva perle de intelepciune cosmopolita in filmul asta, chiar daca scurtimea inerenta a povestilor nu il face foarte memorabil. Iar pentru baieti… Desi filmul nu este nici de departe vulgar, o sa-l recomand mai ales pentru scena de lesbian sex dintre Zoe Saldana si Mila Kunis.

Puteti sa suportati o ora de emotion and shit pentru asta nu?

Nici nu o sa ma mai obosesc sa scriu un synopsis pentru ca daca nu stii cine sunt za bitches din filmul asta atunci nu ai nici un motiv sa-l vezi. Carrie, Miranda, Charlotte si Samantha ajung in Abu Dhabi pentru ca sunt nesatisfacute de viata lor perfecta.

Inainte sa-l vad, nu credeam ca este posibil sa urasc sequel-ul la SATC mai mult decat primul film lansat acum doi ani. But guess what? I do. Pentru ca desi primul film a calcat in picioarele relatiile prezentate si crescute in serial timp de 6 ani, MACAR, era in continuare legat de serial. Nu ai nevoie sa fi vazut vreun episod din serial ca sa intelegi despre ce este vorba in Sex and the city 2. Este un film despre niste femei rasfatate, egoiste si foarte putin simpatice care primesc o vacanta de vis pe tava, fara sa fi facut absolut nimic sa merite sa fie tratate ca niste regine.

Din punctul asta de vedere este un fel de Twilight pentru femei de 30-40 de ani. Pentru ca la fel cum orice fata de 13 ani viseaza sa se indragosteasca de ea un vampir care nu se spala niciodata pe par, la fel o femeie de 30 de ani care lucreaza 10 ore pe zi viseaza sa plece intr-o vacanta gratuita si sa stea pe la hoteluri de 5 stele. Chiar si serialul era putin superficial, dar nu a fost niciodata despre lux si opulenta. Da, moda juca un rol important in sensul ca orice fata voia sa fie in stare sa poarte ALTE haine in fiecare zi si sa le poarte doar o data (like Carrie), dar in esenta sa era un serial despre relatii.

Iar relatiile de la baza filmului sunt cea mai mare problema. Si cel mai puternic exemplu in aceasta directie este purtarea lui Carrie, care nesatisfacuta de relatia ei cu Mr. Big si simtind povara anilor fuge in Abu Dhabi cu fetele. Aici se intalneste cu Aidan si ca sa se simta in continuare tanara si dezirabila, practic il seduce si il pupa. Numai DUPA ce il pupa isi da seama ce gresala oribila a facut. Ii spune repejor lui mr Big si acesta o iarta. Iar Aidan nu mai este vazut DELOC dupa acel pupic. Like… nothing. Parca era o pereche de buze cu penis de unica folosinta. De aruncat la gunoi dupa ce este folosit. Carrie nici macar nu il suna sa-si ceara scuze ca i-ar fi pus in pericol casatoria (pentru ca Aidan era casatorit si el).

Samantha a ajuns in mare o caricatura de personaj. In serial Samantha facea sex in prostie pentru ca PUTEA, pentru ca era femeia emancipata si lipsita de inhibitii. In filmul asta Samantha face sex in prostie pentru NU ARE DE ALES. There is nothing else in her life, nu exista vreo alta directie in care poate fi dezvoltat personajul. Chiar daca oferta de a merge in Abu Dhabi si a sta la hotelul de cinci stele vine cu o conditie, adica i se ofera un job, Samantha nicidoata nu se gandeste sa se poarte ca o profesionista. Este o femeie in calduri care se face de ras si-si face natia de ras purtandu-se ca o americanca proasta. In cele din urma pana si seicul care a invitat-o isi da seama ce epava umana este si o da afara din hotel.

Ceea ce provoaca marea drama de la final, aceea ca fetele noastre trebuie sa ajunga cat mai repede la aeroport, altfel or sa zboare la CLASA A DOUA. I shit you not. Asta este finalul apoteotic. Ajungi la aeroport sau zbori la clasa a doua. Asta dupa ce ai trait o saptamana ca o lipitoare si ti-ai batut joc de o intreaga cultura. Alah would not be happy.

Dar sa termin acest review cu cateva chestii care mi-au placut totusi. Charlotte si Miranda sunt singurele care nu s-au purtat ca niste stricate egoiste. Miranda chiar si-a dat interesul sa invete cate ceva despre tara pe care o vizitau. Desi acest lucru pare a fi de bun simt, in film este prezentata ca o tocilara uncool. Iar Charlotte este singura care are o adevarata revelatie in film, referitor la viata si copiii ei. Problemele lui Charlotte sunt singurele care par cat de cat autentice si nu doar o gluma proasta. Iar Charlotte si Miranda au impreuna o scena destul de frumoasa care a starnit singurul zambet sincer pe care l-am avut tot filmul.

Sex and the city 2 vrea sa fie un film feminist. Si probabil de aceea scenaristii au ales un Emirat Arab pentru a plasa actiunea filmului in ideea ca vor transmite un mesaj feminist, care sa promoveze libertatea femeilor. Dar filmul cred ca este unul dintre cele mai misogine pe care le-am vazut in ultima vreme. Pentru ca singurele femei care se comporta cat de cat matur sunt Charlotte si Miranda. Adica fetele asezate la casa lor cu copii. Samantha si Carrie sunt egoiste, imature, superficiale, cred ca lumea se invarte in jurul lor si asa mai departe. Ambele incearca sa se agate de tineretea lor dar in moduri diferite.

Doamnele mele, aveti 40-50 de ani. GET OVER IT!

Synopsis: It’s about a gay guy.

Reprezentarile homosexualilor in filmele americane sunt un ghimpe in coasta mea de ceva vreme. Pentru ca in afara de cateva exceptii, nu mi s-au parut realiste. Nu cred ca toti homosexualii sunt niste papusi masculine efeminate cu stil absolute fabulous si nu sunt nici niste reprimati musculosi dependenti de steroizi si cu probleme de insecuritate sexuala transmise de tatal lor. Iar A Single Man este filmul pe care il asteptam. In sfarsit niste personaje homosexuale interesante, cu trairi si idei pe care pot sa le inteleg. Cu care pot sa ma identific chiar. Pentru ca in afara de a fi un film despre a gay guy (George), este in primul rand un film despre durere. Si prin urmare destul de sobru. Nu sunt scene de sex, desi sunt vreo cateva pupaturi pe ici pe colo.

The single man in chestiune este profesorul George (Colin Firth) … care isi pierde amantul (Matthew Goode) intr-un accident de masina. Filmul vrea sa ne prezinte o zi din viata lui insa treptat treptat ne dam seama ca nu este o zi ca oricare alta. E chiar o zi foarte speciala a carui semnificatie nu vreau sa o divulg. Point is, tipul asta este deprimat. E un homosexual care nu poate trai in mod deschis si sincer pentru ca actiunea are loc in anii ’60. Dar ai sentimentul ca pana sa-si piarda amantul, pe el nu prea il durea de drepturile homosexualilor. Totul e mai roz atunci cand esti indragostit. Si alaturi de tipul lui Jim, George a trait timp de 16 ani. Era dragostea vietii sale. Si exact asa este prezentata relatia.

Cum iti revii dupa ce dragostea vietii tale moare intr-un accident stupid? Gratie interpretarii superbe a lui Colin Firth, nu cred ca ar fi contat daca iubirea sa era de sex masculin, sau de sex feminine. He really kills it here. La exterior se vede o masca perfecta fara crapatura, a unui tip controlat si elegant, fara nici o grija in lume. Dar personajul de fapt trece printr-o demolare emotionala care tine 8 luni pana in punctul in care nu mai vede nimic in jurul sau decat absenta partenerului. Si sub figura lui calma, Firth este capabil sa arate emotie fara sa o arate de fapt. Those are some mad skills.

Bineinteles, nici un film nu poate fi evaluat pe masura unei singuri interpretari. Mai apare si Julianne Moore pe post de prietena cea mai buna Charley. Un pic distrusa, dar per total fermecatoare, Charley cade in aceeasi capcana precum multe alte surate de-ale ei si tine la George un pic mai mult decat ar trebui. But she really is fabulous.

In cele din urma il avem pe Kenny, baiatul care arata ca un Tom Cruise tanar si innocent. Aruncat in calea lui George cand acesta se afla in cel mai deprimant punct al vietii sale. Si serios acum, ce sa faci atunci cand soarta iti arunca in viata un Tom Cruise Tanar daca nu sa-l f**i. Before the scientologists get him! Ei bine George este ATAT de deprimat ca nici macar asta nu poate sa faca.

Anii ’60 nu sunt vedeta filmului asa cum se intampla in alte pelicule a caror actiune are loc in aceeasi perioada. In schimb este vorba de o reprezentare subtila a perioadei, care nu este deloc kitchoasa pentru ca asa cum am spus, este totusi un film serios si sobru. O singura scena m-a facut sa rad in tot filmul si chiar si acolo era vorba de un umor foarte negru.

Filmul reprezinta debutul regizoral al creatorului de moda Tom Ford si cred ca acest debut este impresionant. Sau poate zic asta doar sub influenta interpretarii lui Firth. Daca esti nitel homofob, chiar nu o sa-ti placa filmul asta. Dar, A single man este filmat, interpretat si povestit superb. Inainte de Oscaruri il tot confundam cu A Serious Man, si culmea este ca cele doua se aseamana din punctual de vedere al individului batut de soarta. Dar A single man mi-a mai adus aminte si de Far From Heaven al aceleiasi Julianne Moore si intr-o mai mica masura de American Beauty. La sfarsit o sa intelegi de ce. Daca nu esti homofob.

Saptamana aceasta in Spartacus Blood and Sand: Batiatus aduna toata lumea buna din Capua pentru a asista la anuntarea patronajului sau si pentru a viziona un meci special intre Crixus si Spartacus. Iar acesta din urma realizeaza ca este ocazia perfecta sa… kill them all! Numai ca va avea nevoie de sustinerea lui Crixus.

Cand incepe episodul este deja ziua revoltei iar Spartacus si Crixus se pregatesc pentru dans. Apoi ni se arata ce s-a intamplat cu doua zile inainte si cum s-au precipitat lucrurile. Nu stiu daca era neaparat nevoie de aceasta ordine invers cronologica pentru povestire dar toate serialele fac asta in vremurile noastre deci why not. Adevarul este ca doua treimi din episod se desfasoara cu o lentoare premeditata. Ultimele 15 minute livreaza toata actiunea dar mi-a placut ca exista o tensiune palpabila in aer, in timp ce toate piesele se aliniau. Spartacus si Crixus au o scena de dialog impreuna in care Crixus este cel care remarca cu mare intelepciune ca intr-o alta viata… ar fi putut fi ca fratii. Si ah da, Spartacus finally got laid cu o tipa a carui fata putea sa o vada. Este vorba de Mira, care a ajuns sa fie un personaj secundar mai bun decat m-as fi asteptat.

De asemenea, Batiatus are un moment cu Doctore in care ii promite sclavului libertatea si, mai mult, conducerea ludus-ului. Asta ca sa ne aducem aminte ca Batiatus, dupa toate porcariile pe care le-a facut, totusi nu e un tip asa de rau.

Scanteia se aprinde atunci cand Spartacus face un ultim apel la omenia lui Crixus. Acesta din urma a fost otravit de Batiatus si Lucretia, care ziceau sa scape odata de the fucking gaul. Confruntat cu optiunea intre moarte si revolta, Crixus a luat singura alegere posibila. Si intr-o scena foarte faina care a imitat atacul coordonat dintre Crixus si Spartacus asupra lui Theocles, prezinta scutul sau drept rampa de lansare. Spartacus se lanseaza in aer pana la terasa unde se afla Batiatus si aims for the headshot. Pe care o rateaza in ultimul moment pentru ca Batiatus avea la indemana un politician.

Si aici se declanseaza ritualul de purificare prin major kicking of the ass. Garzile romane sunt primele care pica, urmate indeaproape de toti demnitarii adunati. Sange, tipete, mate, intestine, femei cu rimelul scurs, all that jazz. Dar producatorii au fost destepti sa nu ne arate chiar orice scena sangeroasa in care un gladiator de 120 de kile de muschi cioparteste femei si copii. Macar atat. Cu cateva exceptii bineinteles.

In mijlocul acestui haos avem parte de cateva rezolutii pentru personajele secundare. Crixus ii spune Lucretiei ca ar prefera sa-si omoare copilul decat sa-l vada in bratele ei. Si o injunghie in abdomen. Hardcore. Doctore care acum s-a alaturat revoltei, il gaseste pe Ashur gata sa-l pedepseasca pentru tradarile sale, dar istetul de Asher scapa mai intai mintindu-l pe Doctore si apoi ascunzandu-se intre cadavre. Pana si Aurelia, sotia lui Varro, are ocazia sa-l omoare pe Numerius cel care a ordonat moartea lui Varro. Si cred ca aceea a fost scena mea preferata din episod. Pentru ca Aurelia este o fiinta atat de plapanda si aparent inocenta. Cand il casapeste pe Numerious este chiar mai salbatica decat Illythia in momentele ei de nebunie maxima! Hard-fucking-core.

Singura mea critica adevarata pentru acest episod este ca dupa atatea scene socante si atata violenta, in momentul in care am ajuns la pedepsirea lui Batiatus, deja eram oarecum amortita. Si cred ca scena nu a fost atat de impresionanta cat as fi dorit. Totusi, este vorba de Batiatus, the brains behind the whole operation! Spartacus ii taie gatul repejor iar acesta se intinde dupa Lucretia care murea langa el. Nu zic ca nu a fost o scena faina, doar ca nu stiu. Parca Aurelia si Crixus i-au furat fata lui Spartacus de data asta.

Deci death count nu stiu cat e, dar clar Spartacus s-a tinut de promisiune. Ashur si Illythia scapa, si posibil si Lucretia pentru ca Lucy Lawless are contract pentru sezonul 2. Batiatus is gone asta e clar.

Now that’s how you a fucking finale! Ce mi-a placut la finala primului sezon din Spartacus este ca am avut parte de rezolutii.Toata lumea care trebuia sa si-o ia, si-a luat-o. Uite ca nu este nevoie de un cliffhanger, sau nu este nevoie sa termini sezonul in coada de peste ca sa stii ca lumea o sa se intoarca pentru premiera sezonului urmator. Spartacus s-a terminat  cu o baie de sange si singurul motiv pentru care m-as intoarce la sezonul 2 ar fi sa vad cum or sa se intreaca de aici incolo.

Alte detalii de punctat.
- Bai sa-mi bag picioarele, a murit fratele mai dragut dintre fratii germani. Goddamnit. Dar macar a avut parte de o moarte frumoasa.
- Oare cum va explica Illythia ca a blocat portile la ludus ca sa nu iasa lumea. Ma bucur ca a scapat totusi. She’s one crazy bitch.
- Ce se intampla cu sclavele din Ludus!? Or sa se ia dupa gladiatori? De ce ar face asta ca ele nu sunt in stare sa se lupte.
- Cand incepe bataia, Doctore se duce la Crixus si il intreaba: “What is this madness!”. Acelasi actor este tipul care-i zice lui Leonidas inainte sa fie aruncat in fantana: “This is madness!”. Cute.
- Pe Doctore il chiama Oenomaus care a fost al treilea lider de revolta alaturi de Spartacus si Crixus. Oenomaus era insa tot gal, deci probabil ca nu era negru dar bun de stiut oricum.

Heavy Metal in Baghdad este un documentar interesant despre singura formatie de heavy metal din Irak: Accrasicauda (“scorpion negru” in latina”). Nu sunt eu metalista, dar imi place sa zic ca nu as putea trai fara muzica mea. Accrasicauda insa ma fac sa-mi mananc cuvintele. Pentru ca ei nu pot sa traiasca CU ea.

Documentarul este povestea acestor patru baieti care nu vor decat sa cante la instrumentele lor si sa scoata un album metal. In orice alta tara din lume, lucrul acesta ar depinde doar de talentul lor de muzicieni si de ce prieteni au care sa se priceapa la setat un cont de Myspace. In mediul distrus de razboi al orasului Baghdad insa, asta inseamna sa iti pictezi pe spate o tinta. Nu ai voie sa-ti lasi parul lung, pentru ca este contra perceptelor musulmane. Nu ai voie sa porti un tricou cu Slipknot pentru ca este o formatie americana. Nu ai voie sa sustii un concert daca nu canti ceva sa-l slavesti pe Saddam. Nu ai voie sa…

Nu ai voie si iar nu ai voie. Si baietii se intreaba deznadajduiti: “Dar de ce nu am voie!? Nu s-a purtat un razboi ca sa fie Irak o tara democratica?”. In acelasi timp trebuie sa se duca cu pistoale in pantaloni la repetitii si sa tina concerte cu cate 40-50 de oameni care sunt mai mult decat extaziati de situatie, chair daca se afla intr-un hotel prapadit cu un generator care sta sa-si dea duhul.

Si spune-mi tu unde ai mai auzit formatie careia sa-i explodeze sala de repetitii. Pentru ca o racheta a lovit cladirea? That’s some fucked up shit right there.

Documentarul este in acelasi timp povestea a doi jurnalisti, Eddy Moretti si Suroosh Alvi, care pleaca din birourile lor comode din New York pana in Irak (desi nu au pic de experienta cu situatii de razboi, sunt music-journalists) ca sa gaseasca aceasta formatie legendara, despre care au auzit in 2003. Actiunea are loc in 2006. Cand Eddy si Sooresh se plimba cu echipa de bodyguarzi dupa ei printr-un Baghdad plin de sniperi si bombe ascunse. Jurnalistii sunt absolut fascinati de acesti muzicieni. Nu contenesc sa-i ridice in slavi desi recunosc ca nu sunt cea mai buna formatie de metal din lume. Dar doar pentru ca au coaiele sa-si puna viata si viitorul in pericol pentru a canta muzica ce le place, ei capata respectul si admiratia fara margini a jurnalistilor.

Daca este ceva care poate nu mi-a placut in mod special la documentar este ca se termina in coada de peste asa. La sfarsit, Accrasicauda inregistreaza o caseta demo, dar nu se ofera detalii in legatura cu ce s-a intamplat cu acea caseta. Doar dupa ce verifici singur afli ce s-a intamplat cu baietii dupa terminarea filmarii (I won’t spoil you). Mi se pare de asemenea ca este un film care poate ca ridica in slavi cam mult fix latura americana a acestei scene metalice. Baietii asculta numai formatii americane. Vorbesc engleza la perfectie, cu o singura exceptie. O tin numai in “dude” si “fuck”.

Prin urmare am avut impresia ca nici macar nu ma uit la un film despre irakieni care se intampla sa cante heavy metal. Ma uitam la un film despre americani care se intampla sa fie irakieni. Dar chiar si asa, nu cred ca este o atitudine eminent americana sa crezi ca ar trebui sa poti asculta orice fel de muzica doresti, preferabil fara sa ai un razboi in ograda. Si indiferent daca esti metalist sau nu, cred ca merita sa fie vazut filmul, ca sa reevaluezi cat de liber esti de fapt.

Si din fericire pentru noi, avem libertatea sa urmarim filmul asta integral pe Youtube. God bless America.

Saptamana aceasta in Spartacus Blood and Sand: Spartacus este vazut mai putin in episodul asta pentru ca multe alte lucruri se petrec si se succed, incepand cu moartea lui Selonius in arena. Dar cat timp il vedem, trece de la dorinta de razbunare acuta la kicking ass la dorinta de razbunare acuta dar de data asta cu un plan! Intre timp Batiatus si Lucretia se zbat pentru a obtine patronajul lui Glaber, care se opreste sa le faca o vizita. Ashur o cere pe Naevia pentru sine si iti dai seama ca nu o sa-i convina lui Crixus treaba asta. In ciuda eforturilor sale, Glaber nu este impresionat de ludusul lui Batiatus si prin urmare Dominus se vede nevoit sa apeleze la santaj pentru a-si atinge scopurile. La final, EVERYBODY ii uraste pe Batiatus si pe Lucretia avand in vedere ca toate rufele lor murdare au iesit la iveala.

Hm, is that it? Marea rascoala a sclavilor gladiatori o sa aiba loc intr-un singur episod? Sper ca nu ca doar este un subiect stufos. Dar daca e sa ne gandim la sezonul I din Spartacus luat in sine, atunci Revelation face o treaba bun in calitate de episod de setting up. Pentru ca dupa cum am zis mai devreme, se vede exact de ce toata lumea ii uraste pe Batiatus si pe Lucretia. Si de ce trebuie sa moara. Si de ce se urasc intre ei de altfel, pentru ca pana la urma ni se dezvaluie ca dl. Batiatus stia dintotdeauna despre activitatile extrascolare ale sotiei sale. Well that answers that!

Pentru Spartacus era deja destul de clar din episodul trecut. Batiatus i-a ucis sotia si the bastard deserves to die. Dar Spartacus realizeaza in episodul asta caz trebuie sa fie inteligent. Pentru ca undeva inauntrul sau tot mai bate o inima e om bun si nu ar putea sa-si savureze cu adevarat razbunarea stiind ca cineva nevinovat ar suferi de pe urma sa. Prin urmare trebuie sa treaca dincolo de propria sete de sange si sa-i atraga pe restul de partea sa, pentru ca Batiatus sa nu fie doar ucis. Ci infrant. Crixus ar putea sa fie un aliat valoros pentru ca si lui i-a ajuns viata de sclav. Cand realizeaza ca e posibil sa o piarda pe Naevia, he goes CRAZY. Dar Crixus stie DOAR sa se bata. Sigur, in afara de faptul ca i-a luat-o pe Naevia, Batiatus a si luat in considerare posibilitatea de a-l vinde. Numai printr-un miracol a scapat Crixus. Deci loialitatea sa nu ar fi 100% sigura. Dar daca Crixus nu e un gladiator, atunci ce e.

Daca Spartacus merge la el pentru ajutor, nu stiu cum Crixus ar fi in stare sa reactioneze. Mai ales ca acum e evident ca Batiatus stia despre relatia dintre el si Lucretia and he didn’t say anything! Adica putea foarte usor sa-l urasca pe Crixus pentru asta dar nu a facut-o.

Cu toate acestea, adevarata carnita a episodului mi s-a parut comploturile si machinatiunile celor doi soti vizavi de Illythia si sotul ei, Glaber. Mai intai Batiatus a incercat cu zaharelul, ii promite lui Glaber controlul asupra lui Spartacus in schimbul patronajului. Vazand ca nu-i prieste binele, atunci a trecut la santaj. Sustine-ma sau toata Roma afla ce psihopata e sotia ta. Si astfel Illythia invata ce e aia Karma. Nu poti sa fii psycho bitch asa la nesfarsit. Mai ales cand o ai pe Xena cu tine in serial. Acum daca stau sa ma gandesc… Illythia imi aduce putin aminte de o Calypso mai tanara si mai bine scolita.

Chiar daca episodul anunta un final sangeros de sezon, am fost surprinsa de prea multe pana acum de Spartacus Blood Sand ca sa am cea mai vaga idee cum se va termina de fapt. Cine stie, poate apare chiar Zombie-Sura si are loc o partida de sex necrofil. Cu serialul asta nu se stie niciodata…