Aceasta nu este o cronica pentru Vampires Suck! Pe care nu l-am vazut si nici nu intentionez sa-l vad pentru ca in general, ascult de critici cand zic ca un film este un cacat. Acesta este un review la musicalul cu vampiri intitulat simplu Suck. Voiam de ceva vreme sa-l vad pentru ca este o comedie independenta si ma gandeam ca o sa fie ceva mai original decat povestile cu vampiri mainstream din zilele noastre.

Dar a fost original? N-as merge chiar pana acolo pentru ca se bazeaza pe multe clisee adanc impamantenite in pop culture. Pana si vanatorul de vampiri din filmul asta se numeste Van Helsing, desi nu avem de-a face cu niciun Dracula. Ii spunem Val Helsing nu ca ar avea vreo legatura cu istoria personajului ci pentru ca pur si simplu dupa Blade si Buffy, Van Helsing este cel mai cunoscut vanator de vampiri.

Dar a fost quirky, si haios pe alocuri. Si vampirismul a servit drept o metafora destul de interesanta pentru porcariile pe care trebuie sa le faca muzicantii aspiranti daca vor sa aiba succes. Ca sa explic, in centrul filmului se afla patru astfel de artisti fara succes, care au o formatie de rock emo si generic. Cand bassista lor e knocked up de cel mai smecher vampir din cati au existat vreodata, un fel de Lestat care si-a facut permanent la par, dintr-o data formatia asta de luzeri cu nume ironic (The Winners) incep sa aiba succes. Asa ca se gandesc fuck it, sa ne facem toti vampiri.

Doua lucruri functioneaza foarte bine la Suck. Cameo-urile din partea unor legende ale rockului precum Alice Cooper, Iggy Pop si Henry Rollins. Apare si Moby ca rocker pissed off care isi arunca cu sange fals pe el la concerte care a fost amuzant pentru 10 secunde. Al doilea lucru care functioneaza este umorul extrem de kitchos si de prost gust. Dar nu m-am suparat pe ei ca suint canadieni doar.

See what I mean?

Dar Suck nu are bugetul din pacate sa fie un film cu adevarat bun, iar povestea degenereaza total in ultimele 10 minute cand din satira la adresa industriei muzicale se transforma intr-un film de duzina cu vampiri. In plus, formatia asta The Winners chiar nu are cantece foarte bune. Mai toate seamana intre ele, de zici ca de fapt alea trei cantece pe care le au sunt de fapt unul singur, lung si al naibii de neinteresant. Asa ca ce ar fi putut sa fie un super musical cu vampiri degenereaza intr-o comedioara draguta cam la acelasi nivel cu Jennifer’s Body. Si intre noi fie vorba, mi s-a parut ca fata din filmul asta, Jessica Pare, prima vampirizata, e la fel de daca nu mai buna decat Megan Fox. Dar you never get to see her titties.

Nu pot sa recomand Suck nimanui decat fanilor hardcore al povestilor cu vampiri. E mai bun decat Twilight. Dar asta nu spune asa multe.

Deci Michael Fassbender e bun. Buuuuuuun. Si pentru multi a fost unul dintre actorii preferati din Inglorious Basterds. Era englezul care vorbea prea bine germana pentru binele sau si la final vrea sa moara “Speaking the king’s”. Acum, imagineaza-ti-l pe englezul ala in anul 150 I.Hr. in Britania asediata de romani, numai ca nu este englez si este roman si la final nu moare. Oki, poate ca personajele nu au asa demult in comun, dar Fassbender demonstreaza aceleasi calitati de erou romantic.

I gotta confess something. Nu stiu de ce lumea uraste filmul Arthur. I thought it was pretty cool, si asta nu numai pentru ca Clive Owen este pentru mine un zeu. Chiar mi-au placut scenele de actiune, coloana sonora si cinematografia lui Arthur si ma uit de multe ori cu placere la el. Pai daca ti-a placut Arthur, atunci sigur o sa-ti placa si Centurion.

Centurion este pentru Arthur, ce Batman Begins este pentru Batman and Robin. In Centurion avem mai putina pompa, mai putina muzica, mai putine cascadorii, dar mai multe peisaje superbe si mai multa brutalitate. Nu este tocmai o lectie de istorie in acelasi sens in care serialul Spartacus nu este o lectie de istorie, cat o ocazie sa vezi niste capete zdrobite.

In centrul povestii se afla centurionul Quintus Dias, care primeste sarcina de la generalul roman al legiunii a 9-a sa ajute supravietuitorii legiunii sa ajunga la siguranta unei cetati romane. Ce mi-a placut la acest grup de personaje care lupta pentru supravietuire este ca reprezinta diversitatea Impreiului Roman. Quintus este cel mai roman dintre toti, dar din grupul lui fac parte un grec, un sirian, un african etc. Din 3000 de oameni cat are legiunea la inceput, raman in urma atacului doar acesti 6-7.

Centurion inseamna in primul rand aceasta urmarire a romanilor prin padurile din Scotia, cu niste picti pissed off in fruntea asaltului. Dar in prima jumatate de ora deja avem doua atacuri asupra romanilor care par scoase din Gladiatorul. De aici incolo insa vom avea parte doar de batai om la om care nu sunt la el de spectaculoase, dar totusi bine coregrafiate.

Michael Fassbender este Quintus Dias, si desi nu are un rol foarte “profund”, he’s very nice to look at. El este eroul tipic al filmului, cel pentru care tinem sa supravietuiasca, pentru ca restul romanilor care supravietuiesc primului atac sunt toti plini de defecte si mai degraba victime ale circumstantelor decat eroi.

Olga Kurylenko este tracker-ul principal al pictilor, care nu vorbeste nimicut pentru ca nu mai are limba. Am citit review-uri care ii aplaudau abilitatile atletice pentru ca are cateva scene de bataie, daar mie mi s-a parut foarte nesigura pe sine fluturand sulita aia in jur.

Centurion este un film britanic cu buget considerabil mai mic decat o productie Hollywoodiana, dar tot mi-a facut placere sa-l urmaresc. Este o poveste foarte simpla, fara implicatii cosmice, despre lupta pentru supravietuire a unui grup de oameni. O poveste cu romani si barbari fara bullshiturile tipice de la Hollywood. Cu exceptia unei idile romantice indesate in ultima jumatate de ora, dar ii iertam pentru ca aceeasi idila cam asigura finalul filmului.

Synopsis: Un grup de producatori impreuna cu un regizor vor sa realizeze un documentar-omagiu pentru John Hughes, creatorul unor filme pentru adolescenti emblema precum The Breakfast Club, Pretty in Pink, Weird Science, Ferris Bueller’s Day Off, etc. Materialele video cu interviuri au fost stranse intre 2005 si 2008, iar in 2008 realizatorii au plecat in cautarea lui John Hughes. Filmul a fost lansat anul trecut. John Hughes s-a stins din viata pe 6 august 2009.

Mai stii filmul ala Fanboys. Imagineaza-ti cat de deprimant ar fi daca la final the geeks NU ajuns la casa lui George Lucas sau nu ajung sa fure filmul Phantom Menace. Pai cam la fel de deprimant este finalul acestui film, dupa ce patru oameni care iubesc filmele lui Hughs atat de mult ajung la casa lui, si acesta nici macar nu are bunavointa sa iasa sa stea la o discutie cu ei.

Fata cu acesti tineri realizatori de filme este ca au crescut cu filmele lui John Hughes si evident le iubesc nespus. Le iubesc aproape la fel de mult cum un fan Star Wars iubeste filmele din celebra serie. Si timp de doi ani si jumatate au stat de vorba cu alti realizatori de filme celebri, actori care au lucrat cu Hughes, producatori, scenaristi, adolescenti si adulti despre aceste filme si cat de mult au influentat pop culture-ul american. Ce au descoperit cei patru este ca la peste 20 de ani de la lansarea lor, filmele lui Hughes sunt in continuare iubite de toata lumea. Responsabila pentru acest fapt ar putea fi si starea deplorabila a filmelor pentru adolescenti de astazi.

Este o scrisoare de dragoste catre John Hughes, si este touching si amuzanta, chiar daca mi-ar fi placut sa vad mai mult procesul de documentare propriu-zisa, iar nu interviu-rile editate in stil rapid. Dupa acesti doi ani si jumatate, cei patru tineri au vrut sa concluzioneze apoteotic cu o discutie cu regizorul minune in persoana. Au ajuns la el acasa, au mers in pizzeria lui preferata si i-au lasat un DVD cu versiunea bruta a documentarului, sperand sa auda macar doua vorbulite din gura lui. De ocara sau de multumire.

Aceste doua vorbulite nu au venit si cateva saptamani mai tarziu si-au primit dvd-ul inapoi fara sa fi fost deschis vreodata, desi nu avem cum sa stim.

What can I say… este greu sa vezi niste oameni care iubesc atat de mult un lucru si sa fie ignorati de idolul lor. John Hughes nu a mai intrat in vizorul mass media din 1999 si pana acum, dar cred ca pentru niste fani care au depus atata efort, si si-au sacrificat doi ani jumate din viata, le-ar fi datorat si lor acolo macar un handshake. Dar Hughes probabil stie ca daca s-ar fi aratat la fata in interviul asta, ar fi invitat in casa toata atentia publicului american care in nici un caz nu s-ar fi multumit doar cu cateva minute de material intr-un documentar indie.

Desi mi-au placut filmului Hughes, evident nu au avut aceeasi influenta asupra maturizarii mele ca in cazul americanilor. In fact, pe majoritatea le-am vazut cand aveam peste 20 de ani si singurul cu care pot sa zic ca am crescut este Weird Science (coincidentally este si preferatul meu) Documentarul mi se pare interesant mai mult pentru ca arata ce reactii diferite exista la Hollywood vizavi de succes si faima. Daca un tip precum Troy Duffy poate sa-si piarda capul dupa ce a facut un singur film (dupa cum se vede in Overnight ), un tip ca John Hughes poate sa-si inchida poarta si viata la toate bazaconiile hollywoodiene cand se afla pe culmile succesului.

Si nimic, nici macar o sesiune de pupat in cur de o ora jumatate, nu poate sa-l faca sa se razgandeasca.

Synopsis: E o alta zi normala intr-un orasel american pana cand un localnic vine cu o carabina la un meci de baseball pregatit sa impuse niste vecini. Seriful isi da rapid seama dupa alte cateva cazuri de violenta asemanatoare ca se intampla ceva cu oraselul lui. Cand vine armata si incearca sa izoleze populatia de restul lumii, suspiciunile sale sunt confirmate.

The Crazies nu este nici de departe un film original, in primul rand pentru ca este remake si in al doilea rand pentru ca este o combinatie intre 28 Days Later si Outbreak (filmul ala cu epidemia cu Dustin Hoffman si Cuba Gooding Jr.). Acestea fiind spuse, frumusetea lui The Crazies rezida in cat de curate sunt interpretarile actorilor si in simplitatea sa. Mi-a placut ca a stabilit de la inceput ca asta chiar este un orasel linistit unde nu se intampla niciodata mare lucru. In acelasi timp, personajul principal este un serif, competent pe deasupra, alaturi de his deputy.

De multe ori in filmele in care actiunea are loc in Sud, politia este reprezentata ca o adunatua de prosti sau rednecks care au o scuza to “accidentally” shoot some motherfuckers. Dar David si ajutorul sau Russel sunt oameni in vena, determinati, masculini, sexy, tot tacamul. Impreuna cu sotia lui David si o prietena de-a ei incearca sa-s faca loc printre nebuni si militari ca sa scape din oraselul blestemat. Desi nu este un film cu zombie, The Crazies se foloseste cu succes de atmosfera si senzatiile specifice unui film cu zombie. Ritmul povestii este foarte eficient in a pastra tensiunea vie si la atacurile haotice ale nebunilor contribuie si faptul ca nu stii daca personajele principale este posibil sa fie si ele infectate, sau pur si simplu clacheaza din cauza stresului si a fricii.

Timothy Olyphant il interpreteaza ok pe seriful Dutten, dar mai mult mi-a placut de Joe Anderson in rolul lui Russel. Pentru un britanic, Joe Anderson se pricepe foarte bine la intepretarea unui american cu tendinte de redneck. Fetele din film cu Radha Mitchell in frunte, sunt destul de forgetable, dar exista un subplot interesant cu sotia lui David care este gravida. Asta adauga un strop de dramatism pentru personajul ei, care nu se gandeste doar la faptul ca trebuie sa supravietuiasca, ci la faptul ca ar putea fi infectata si infectia sa se transmita copilului.

The Crazies nu este cel mai bun film horror al anului trecut, dar pentru ce incearca sa faca, si-a indeplinit rolul cu brio. La fel ca un alt remake de anul trecut, Last house on the left, mi-a facut placere sa-l urmaresc dar nu cred ca este foarte memorabil.

Synopsis: Anii ‘50. Elvis conduce lumea. John Lennon are doar 16 ani si isi cauta un scop in viata.

Asta nu este un film despre The Beatles. Merita mentionat de la inceput. De fapt exista o singura ocazie in film sa se pronunte cuvantul Beatles, dar nici macar asta nu se intampla. Nu este nici macar un film despre de ce era Lennon asa de… ZEU. Nu, este un film despre un baiat cu multe probleme emotionale si cele doua femei importante din viata sa. Mama care l-a abandonat si matusa care l-a crescut. Motivul pentru aceasta situatie familiala cu tenta de soap opera nu este dezvaluit decat candva prin ultima jumatate de ora a filmului.

Pana atunci te distrezi cu John Lennon around Liverpool, de la momentul cand isi cunoaste mama si isi cumpara prima chitara, pana cand se pregateste sa plece spre Hamburg cu noua sa botezata trupa, formata din prietenii lui din orasul natal. Cu exceptia momentelor cand John priveste admirativ la cum isi unduieste Elvis soldurile, nu se face vreo referinta ascunsa la marele viitor al trupei sale si al sau. In film se intalneste cu Paul McCartney si cu George Harrison, dar ei sunt doar personaje secundare care nu au nici macar jumatate din screentime-ul dedicat mamei si matusii. Formatia pe care o incepe John este mai mult o diversiune de la adevarata poveste. Care implica mommy issues si bocitul aferent.

Nowhere boy este o drama familiala de epoca. Se intampla ca epoca respectiva sa fie una cu muzica beton. Si intr-adevar mi-a placut coloana sonora foarte mult. Dar la cat de afectat este baiatul Lennon, te-ai astepta ca in trecutul familiei sale sa se ascunda vreun secret intunecat. Si intr-adevar, maica-sa este cam sarita de pe fix, si ori sunt eu prea sensibila de la o vreme, ori se da la fi-su. Si nu ma refer la gesturi subtile. La un moment dat se aseaza peste el pe canapea si mai are doar putin pana la dry humping!

Ewwww. Grose!

Dar ce ma mai mira ca doar regizoarea de 41 de ani e casatorita cu Aaron Johnson, cel de 19 ani. Life imitates art imitating life. Ca tot am adus vorba de Aaron Johnson, ce pot sa zic acum, he’s pretty! Un pic cam prea pretty pentru rolul asta deoarece de fiecare data cand are o criza de nervi ma gandeam: “Nu te incrunta! O sa faci riduri!”. Serios vorbind, la doar 19 ani nu este usor sa interpretezi o legenda a rock-ului. Deci Johnson per total cred ca a facut o treaba buna, mai ales ca trebuie sa se schimbe subtil pe parcursul filmului. La inceput e doar un baietel inocent, dar dupa vreo doua ore de fumat, bautura si legaturi incestuoase, e gata sa faca furori in lumea adolescentelor nu? Pe de alta parte pustiulica Paul McCartney a fost mult mai relaxat in rolul sau si mi-a placut de el. Avea o dinamica interesanta cu John Lennon. Kristin Scott Thomas este matusa rece care-l creste pe Lennon si interpretarea sa a fost cea mai buna din film.

In concluzie, daca esti fan Beatles, cred ca o sa te uiti la filmul asta indiferent ce concluzie as arunca eu la sfarsit. Daca nu esti fan dar vrei sa-l cunosti mai bine pe John Lennon, tough shit! Filmul asta nu este cea mai buna cale. Lennon nu este altceva decat un tanar f****t la creieri de figurile materne din viata sa. Si totusi. Ma pot gandi la lucruri mai plictisitoare de facut in doua ore, decat sa ma uit la ochisorii albastri ai lui Aaron Johnson. Si coloana sonora e totusi superba.