TV Review: Heroes 4×16 Pass/Fail
Posted in Review-uri episoade, Superdudes, TV, Toate articolele on 19 January 2010
Ti se rupe inima cand vezi actori buni care primesc asa material.
Uneori am impresia ca Sylar/Zachary Quinto este o binecuvantare si un blestem pentru Heroes. O binecuvantare pentru ca personajul asta ne-a dat atatea momente memorabile si sclipiri de bad ass incat va ramane pe veci in pop culture-ul mondial. Un blestem pentru ca asa cum am mai zis de cateva ori, Heroes a ajuns sa-l foloseasca drept o carja, sprijinindu-se pe el cand nu are nimic mai bun de oferit. Iar episodul de saptamana asta este inca un alt exemplu. Toate cele trei storylines au avut potentialul sa fie interesante. In schimb, Heroes se invarte in cercuri si nu suntem mai aproape de a se intampla ceva decat eram acum trei episoade.
Tumoarea lui Hiro de exemplu a fost norisorul negru de la orizont care a planat asupra sezonului. Concluzia storyline-ului respectiv nu este o concluzie propriu zisa pentru ca doctorii i-au scos frumusel tumoarea de pe creier chiar cand era pe moarte, fara prea mare bataie de cap (pun intended). Astfel incat ma intreb de ce nu puteam sa facem asta de la inceputului sezonului. Faptul ca scenaristii au ajuns intr-un impas si au trebuit sa scoata din curul proverbial solutia problemei (adica, operatia) este covered up prin faptul ca Hiro s-a pus singur on trial pentru greselile comise in acest sezon. Adica faptul ca si-a folosit propriile puteri pentru beneficiul lui. Nu ma intelegeti gresit mi-a facut placere sa-l vad din nou pe David Anders, pe George Takei si pur si simplu sa examinam putin istoria universului Heroes…
Nu cred ca este psihologic posibil sa imi pese MAI putin de Vanessa si de Samuel. Imi pasa asa de putin ca s-ar putea sa lesin in timp ce scriu review-ul astaolflamfdm fds%^%#$fmds48151626422222222222222222222222222222222
(15 minute mai tarziu)
Ok, I’m up, I’m up… Deci cum ziceam. Nu-i ca si cum nu-l inteleg pe Samuel ca are nevoie si el de putina afectiune. Cylon pussy is powerful stuff la urma urmei. Dar avand in vedere ca o cunoastem pe Vanessa abia de un episod si ca povestea lor de dragoste adolescentina nu se putea termina decat intr-un singur mod (rapirea nu este niciodata un inceput bun pentru o relatie) nu am putut sa ma implic deloc in concluzia destul de violenta. Mai ales ca Samuel a avut parte de un tragaci asa ineficient. Adica am fost si eu in restaurante in care m-a calcat pe nervi chelnerita, dar Samuel nici macar nu avea o musculita in shake sau ceva ca sa merite sa ingroape un intreg oras.
Poate ca-l face sa para un monstru, dar de fapt nu este decat un copil. Cineva trebuie sa-l aseze peste genunchi si sa-l ia la palme. Si din pacate acel cineva este pe cale sa fie de-badassified. Nu s-a explicat niciodata cu ce a ramas Sylar de la Nathan de si-a redescoperit pasiunea pentru umanitate. De fapt ce credeam eu ca se intampla este ca Sylar pur si simplu vrea sa-si recapete ambitul de a omori oameni. Dupa 10 minute cu Claire dintr-o data vrea sa redevina om. Claire a ajuns asa un tomberon de personaj, incat her lameness a devenit contagioasa. Mai ales ca Sylar a trebuit sa vina la ea ca sa afle ce putea sa-i spuna orice om de pe strada.
De ce vrea Sylar sa devina om curat, fara abilitati, dupa ce a petrecut 3 sezoane incercand sa stranga abilitati. As fi mai dispusa sa cred in aceasta turnura daca pur si simplu se preciza de la inceput ca lui Sylar este intr-un fel dor de ce simtea cand era Nathan. Ii este dor de simtul acela al scopului, al apartenentei la o familie, al legaturilor emotionale, pe le gaseste mai puternice si mai gingase decat strangerea de puteri care i-a ghidat pana acum viata. Nu ar fi fost o explicatie foarte logica, dar ar fi fost o explicatie. Fata de tendinta scenaristilor de a ne impune to just go with it.
Nici nu mai zic nimic de Claire si bazaconiile ei legate de “pushing people away” pentru ca exact in locul ala se afla de trei sezoane. Macar acum face un efort vizavi de Gretchen desi nici asta nu cred ca o sa tina.
Si totusi, cea mai tare replica a episodului, pentru care aproape imi vine sa zic ca mi-a placut:
“Objection, your honor. He’s reciting the opening to Quantum Leap.” — Adam Monro